Companie mică, dar cu suflet vs. Multinațională stresantă dar bănoasă

Am lucrat în companii mari, companii mici, multinaționale și semi-multinaționale. Nu multe, dar așa, cât să pot scrie textul ăsta cu băgare de seamă. Am avut de-a face, aproape de fiecare dată, cu prezentări de politici care proslăveau identitatea companiei, manageri foarte deschiși, dreptul la opinie, atmosfera extrem de relaxată și valori bine implementate pe pereții companiei. Am avut de-a face cu prezentări ale colegilor extrem de prietenoși, și a posibilităților nețărmuite de avansare. Ce am învățat din toate aceste nestemate motivaționale? Am învățat că tot ce am enumerat mai sus nu s-a întâmplat în niciuna dintre companiile care abordau o propagandă hașeristică. Am învățat că o companie, cu cât e mai mare, cu atât îți „oferă” mai acut sentimentul de orfan. Am văzut cum managerul care azi te laudă că i-ai crescut KPI-ul, mâine îți va da o cărămidă în cap și te va umili dacă îl vei anunța că pleci în concediul ăla, despre care l-ai anunțat acum 3 luni și pe care, de altfel chiar el l-a semnat.

Un singur loc a fost conform celor spuse mai sus și asta fără ca măcar să fi avut un departament de HR care să se laude cu aceste lucruri. În acel loc nu am avut colegi. Am avut prieteni. Nu am avut șefă. Ci un leader care ne-a ținut uniți și ne-a spus, când mai bușeam câte o chestie, că nu există probleme ci situații, fără să ne bage badge-ul în gură și să ne impună să ne acceptăm unii pe alții. Aveam un leader care ne motiva permanent și știa să spună „Mulțumesc pentru munca depusă!” sau „Ai avut o idee bună!” sau simplu… „Îmi place cum ai realizat proiectul ăsta. Bravo!”. Nu aveam un buget pentru team-buildinguri bianuale și al 13-lea salariu. Dar ieșeam la bere săptămânal. Pentru că așa voiam noi. Nu aveam ziua fructelor, pizza week sau mese de protocol. Dar aveam un stil de viață sănătos, pentru că eram preocupați de asta și în fiecare săptămână aduceam prin rotație cozonac, pandișpan, roșii de grădină sau pizza cu blat din făină integrală. Chiar șefa noastră ne aducea roșii, cireșe sau alte bunătăți bio din grădina ei proprie. Când aveam zile aglomerate, de nu ne vedeam la față, mi-amintesc că ne adunam seara în curtea vilei în care ne aveam firma și povesteam fiecare ce am făcut peste zi. Vară caniculară sau iarnă de ne înghețau mucii, seara, ne luam un ceai aburind sau o cafea și ne adunam 10 minute ca să povestim. Ca o famile. Mergeam împreună la filme, concerte, teatru și spectacole de patinaj artistic. Pentru că prin prisma jobului, puteam. Jumătățile noastre mai bune erau atât de familiarizate cu noi, încât parcă erau parte integrantă din echipa micuței companii, „divizie de indoor advertising a grupului Media…” din care făceam parte. Și știi ce? Acolo m-am format ca om și profesionist. Cu blândețe. Îmi plăcea atât de mult ce făceam acolo, încât dacă îmi luam un concediu de o săptămână, în ultimele două zile simțeam o bucurie cât casa la gândul că mă voi întoarce la muncă. Mi-era dor de colegii mei, de prieteni, de șefă și de atmosferă. Când ne apropiam de luna decembrie incepea să miroasă toata casa, care ne găzduia, a cozonac și portocale. Mi-amintesc că decembrie era una dintre cele mai aglomerate perioade ale anului. Dar o adoram. Datorită lor. Eram fericită, mulțumită și iubită. Nu eram plină de bani. Dar era bine. Știu că într-o zi, la analize de sânge, medicul m-a întrebat dacă sunt stresată la muncă. I-am spus că nu știu ce este acela stres. Și nu glumeam. La un moment dat mi-am dat demisia. I-am spus șefei mele că plec după un vis. Plec pentru un loc care mi-a creat afinitate psihică și pentru ale cărui produse aș fi fost în stare să nu mănânc o lună. Știi ce mi-a spus? A zâmbit. Și mi-a spus trăiește-ți visul și dacă nu ți-e bine, te aștept înapoi. Și nu mi-a fost bine. Parcă a fost un făcut. Ieșeam de la noul loc de muncă și veneam la ei. Nu mă puteam dezlipi. Îmi curgeau lacrimile pe drumul spre casă și simțeam o durere fizică în plex. Am dat de oamenii ăia care se află în lumea reală. Cei cărora nu le pasă. Angajați care se mănâncă între ei, șefi care încurajează bârfa și muncă nerasplatită moral. Am învățat că dacă nu-mi păzesc spatele, mi-o iau. Am și uitat că am venit la ei pentru un vis… Șefa mea, de la fostul loc de muncă s-a interesat de situația mea și într-o zi m-a contactat o colegă care mi-a spus că mă așteaptă înapoi. M-am întors și situația a continuat. Fără reproșuri, fără glume proaste, fără pietre morale agățate de suflet. Mă simțeam rușinată de ce făcusem, dar mi s-a spus că nu am de ce… Într-o zi am fost anunțați că firma a intrat în insolvență. Nu pentru că nu avea profit (era leader de piață pe segmentul ei), ci pentru că a fost o criză a trustului de Media și așa a decis boardul care, până la urmă, ne guverna. Dacă ar fi existat un departament de PR, ar fi soluționat scandalul mediatic, care luase amploare pe fondul problemelelor apărute. Dar fusese dat afară chiar înainte de incident și acum, toți au migrat către trustul concurent. Rămăseserăm toți fără job și am sărbătorit „Ziua Porților Închise” cu prăjituri și șampanie în curtea companiei în care am crescut. Râdeam pentru că așa eram noi: făceam haz de necaz și plângeam în același timp. Eram ca doi oameni care se iubesc dar merg la divorț. Ținându-se de mână. Ceva nu mai merge și trebuie s-o ia pe căi separate. Dar nu ține de ei. De atâtea ori am editat logo-ul companiei, adaptându-l cerințelor momentului: Paște, Crăciun, 1 Martie, Comunicat de Presă, Susținerea educației, proiecte speciale sau apariții în reviste de business, vectorial, plain, text sau png transparent… Acum nu-l voi mai edita niciodată. Am mers din zona Pache Protopopescu până în Pipera, pe Dimitrie Pompeiu, plângând. Nu mă puteam opri din plâns, dar trebuia. Altfel aveam să rămân fără rimel la interviul pe care urma să-l am și ce va spune posibilul meu angajator multinațional? Nu se cade… De atunci și până azi, nu am mai regăsit nicăieri ce am avut acolo. Am găsit, însă culturi bogate în reguli. Valori, politici, reguli și chiar bani. Recruiteri care promovau o cultură, în care nici măcar ei nu credeau. Oameni care ți-ar fi dorit să fie cum spuneau că este.
Din păcate, însă nu poți modela personalitatea a 2000 de oameni dintr-o companie, după cultul și asemănarea vorbelor, oricât de mult ai dori. Pentru că suntem diferiți. Ceea ce ție îți place la nebunie, mie s-ar putea să-mi displacă profund.
Companii cu bugete intimidante, care puteau trainui pe oricine. Companii ale căror HR-uri promiteau lucruri nemaiîntâlnite și beneficii de care nu mai auzisem înainte. Dar vrei să știi ceva? Aveai bani. Aveai beneficii. Aveai avantajele unei multinaționale. Dar totul era gol pe dinăuntru. Erai un număr pe un badge iar colegii nu te întrebau ce faci de Crăciun. Trebuia doar să ai grijă să-ți faci mailul cu Auto-Reply, ca să știe lumea să nu te caute când ești plecat. Nu ca să nu te deranjeze (că nu asta conta)… Ci ca să știe că dacă te caută vreunul, nu va primi un răspuns la un mail important…
Fiind o fire foarte jovială, mi-am făcut prieteni. Mulți. Am tratat situația transparent și sincer, așa cum am învățat la micuța companie, care m-a crescut. Cu toate acestea, tot am întâlnit persoane, care ca primă impresie, m-au catalogat ca fiind bitchy. Poate în momentul ăla eram. O fi fost din cauza faptului că trebuia să fiu în 3 locuri, în același timp? Sau pentru că trebuia să rezolv o situație, pentru care nu aveam nicio informație? Nu știu. E ușor să etichetezi. Mai greu să speli lipiciul, după ce ai etichetat…
Am avut încredere în șeful de multinațională, așa cum am avut în fosta mea șefă de la micuța companie. Am crezut că boardul îmi vrea binele și împreună vom face ca departamentul să fie unul de răsunet multinațional. Aveam energia unui palet de red-bull concentrat într-o pipetă. După un an și jumătate în multinațională, am rămas fără job. Rămăsesem însărcinată și se pare că politica deschisă de egalitate, toleranță și respect a companiei, nu se pupa cu politica individuală a managerului de departament, care nu avea timp să aștepte o femeie cu un copil, pentru a se întoarce din maternal. Nici măcar nu mi-a spus în față lucrul acesta. Am fost anunțată sec de către HR. El mi-a spus zâmbind că nu mai era buget să prelungim contractul.
Acest lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată în firma aia mică, de 20 de oameni, lipsită de departament de HR și ideologie modernă, cameră de recreere sau „fruit day”. NICIODATĂ.

Azi…lucrez la o companie din domeniul FMCG. Încerc să îmbin cu succes munca de profesionist cu cea de mamă. Nu am încredere în nimeni și prefer să nu fiu remarcată de după ecranul calculatorului. Vreau să-mi fac treaba cât mai bine, nu ca să impresionez, ci ca să-mi treacă timpul cu spor. Încerc să învăț în fiecare zi câte ceva din acest domeniu, care sper că îmi va folosi. Nu m-am atașat (încă) de nimeni și nici nu-mi doresc asta prea curând. Nu am încredere. Am o colegă-manager-coordonator… este plină de energie. Așa cum eram eu înainte.
Ce s-a întâmplat cu energia mea? Ar trebui să nu-mi mai pese de ce se întâmplă? Cum fac să nu-mi mai pese? E un buton? E un training? Tu cum faci?
Oamenii de aici au ceva din familiaritatea companiei mici din care am făcut parte cândva. Din păcate însă, simt că nu am ce căuta în familiaritatea lor. Sunt ca un boboc de rață într-un grup de păuni.

Ce am învățat, într-o lume în care toată lumea aleargă după bani și totul în jur se dezvoltă accelerat? Am învățat că cele mai simple lucruri sunt cele mai sănătoase. Am învățat că bunul simț și empatia sunt gratuite și dacă te distrezi muncind, poți avea rezultate maxime, fler și succes. Am învățat că lucrurile destinate sufletului ne țin sănătoși și fericiți. Nu banii. Banii ne oferă lucruri palpabile și stricabile. Dar dacă ești fericit acolo unde muncești… Poți avea un succes până la cer! Din păcate, în jur găsim din ce in ce mai mult oameni cu bani și suflete goale. Oameni care nu au timp să cheltuie cât câștigă. Oameni pe care nu-i mai bucură lucrurile scumpe, pe care și le pot cumpăra cu banii câștigați în cele 12-14 ore de muncă/zi. Ci lucrurile simple: cum ar fi acela de a-și acorda 10 minute de mers în parc cu persoana iubită, de a bea o cafea, singuri, uitându-se la oamenii din jur sau de a se juca o jumătate de oră cu copilul, înainte de a adormi sau de-a mânca o înghețată la malul mării, pe o plajă fără muzică. Mie una îmi plac 2 momente foarte mult: Acela în care beau cafeaua de dimineață cu soțul meu, timp de 10 minute. Și acela în care seara, după muncă, alerg să stau cu fetița mea, să ne jucăm și să cântăm…până adoarme.

Suntem prea obosiți ca să ne dăm seama de rapiditatea trecerii timpului. Așa că încearcă să-ți găsești un job care să te umple de fericire. Contează mult. Pentru că îți petreci mai mult timp cu cei de la muncă decât cu familia de acasă. E mai simplu. E pentru suflet. 🙂

E greu? Știu!

Anunțuri

Ziua îndrăgostițiilor 2017

La un semn, deschizi agenda și te ia cu disconfort
”Azi este Februarie 14!” și chemi cardul la raport:
– Tu ești VISA?
– Da, băiete!
– Știu că în cont nu-i o comoară…
Dar domnița nu înțelege și mă face de ocară!
– Orice vrei acum să cumperi, deci orice-ai avea în minte
Nu vreau ca să fac reclamă, dar ”Pe repede înainte”
E un credit la o bancă, îl iei ca pe-un happy meal!
(…că-ți vinzi mai apoi rinichii, asta este!) Facem deal? 😀
Despre partea cu domnița, îți vorbesc ca unui frate
Nu trebuie ca ea să știe, că i-ai luat iPhone în rate!
Te văd, dar, cum cazi pe gânduri: ”S-o duc 3 zile la Bușteni?
Sau s-o duc (într-o plimbare), la protest, la Cotroceni?”
De-o fi una, de-o fi alta, ca tine sunt mulți alți boi
Care de 14 Februarie, primesc reproșuri & război
A…și să nu faci greșeala, când te întreabă mititica
”Unde ieșim, iuby, azi?” Tu să-I spui că ”La mămica!”
– Cum? Când lumea mi-e deschisă, a gândi, gândești că merit
Ca de-o zi comercială să mă pricopsesc cu un…credit?!
O, tu nu visezi, băi VISA, câte-au fost (și-or să mai fie!)
Taxe și impozite, întreținere, chirie…
Tot ce sta acolo-n Folder, numit sugestiv ”Facturi”,
Doborât-am cu HomeBankul, nu cu alte rahaturi!
Și tu-n loc să mă susții, mă îmbii cu glas ghiduș
Să mă umplu, dar, de rate, pentr-o inimă de pluș?!
Lasă că o s-o surprind cu un buchet de garofițe
Mai mult decât dacă aș invita-o la restaurant de fițe!

Și abia închizi tu portofelul…Dar nu pot reproduc
Furia ce-o are domnița! Te-a înjurat și pe Facebook!
Să te știe toată lumea, ”Ăsta-I cel, care defel
N-a făcut prea mari eforturi, ține banii-n portofel!!!”
Domnițele cu lacrimi grele o plâng, dar una nu visează:
Domnii ce le stau alături, pe TINE te invidiază

PINul lui Ștefan cel Mândru

Într-o zi neagră, într-un vechi Bemveu
Sta Ștefan cel mândru, și-n dreapta al lui „trofeu”
Plânge și suspină tânăra domniță
Că ăsta nu a scos-o la un club de fiță
Căci în bășcălie, iubitul ei dorit
I-a promis și cardul, dar s-a păcălit.
Ochi cu gene false îi ard în lăcrimele
Și pletele-i roșcate, în meșe îi cad grele
Prin rochia ei mulată se vede albul sân
Dar neclintit rămâne…tânărul jupân.
Dar ce? Trucul ăsta nu mai funcționează?
Tânăra domniță pe loc se inflamează:

– iPhoneu-mi arată unu și jumate.
Și la Loft în poartă-mi sunt fetele toate!
– Te înțeleg iubito și să crezi, promit,
Că sunt vreun terchea berchea… Sau că nu îmi permit?
Problema nu e mare… Iar eu nu sunt un paria!
Dar RCAul scump, mașina pe Bulgaria…
ANAF-ul, datoriile… Toate mă-nconjor
Distracție îmi trebuie mie?? Nu mai pot, să mor!
Tânăra domniță din mașină sare:
– Asta să i-o spui, bă, lu’ mă-ta mare!
Nu vezi că e penibil? Te credeam băiat fin
Când de braț cu tine, eu îmi dădeam check-in!
De vrei să-ți fiu domniță, de vrei să fii al meu
Să știi că-mi vreau la poartă un veritabil zeu
Însă dacă cerul vrea ca să mă placi
Să știi că sunt sătulă de atâția săraci
Nobilul tău suflet trebuie astfel schimbat
Dacă mă iubești cu adevărat.
Du-te, dar la bancă și scoate banul gros
Că mie nu prea-mi place ca sa mă plimb pe jos!

Ștefan se întoarce și pin-ul, resemnat
Convins îl introduce, in colț, la bancomat
Dușmanii când îl văd, se simt de toată jena…
Și iar îi ia cu inima. Fac coadă la Catena!
Și aste versuri, maică, încheind, eu v-am sfădit
Că banii nu te fac, nicicum, mai fericit…

(Parodie: Muma lui Ștefan cel Mare)

Aho, aho!

Aho aho copii și frați 👫

De confuzi vă întrebați 😱
Unde să petreceți bine🎈🎆
Până anul care vine… 🌍
Ia de acuma vă opriți 🚦
Poftiți de sărbătoriți🎉
La restaurant de fițe💎
Cu cele mai sexi domnițe👸
Ori la munte, în Poiană❄️
Cu artificii în troiană🎊
Sau pe la prieteni buni🙌
Aveți, dar, promisiuni? 😉
Oriunde ați petrece bine😸
Până-n anul care vine, 👂💪
Țineți minte, măi flăcăi👨👨👨👨
Să puneți pe „zurgălăi” 🍒😁
Izmană roșie ca focul👖
Să surâdă tăt norocul🍀
De-acum pân’ la anu-n iarnă🌍
Cele rele să se cearnă! 📎
Mânați tare măi flăcăi! 👨👨
Pe tocuri sau în budigăi👠👖
Și pe 1, pe ziulică🌞
Să ne ureze Vasilică! 🐑
La mulți ani, cu indulgență😁
Și-un an pliiiin de opulență! 💰

Despre Oameni și Joburi

Piața muncii este de multe ori un teatru tragi-comic. Mă refer, desigur, la scena înglobării joburilor, capitolul interviuri. Nu! Nu mă refer la stația de metrou…
Am adunat atâtea experiențe, atât din implicarea (sau explicarea) personală, cât și a celor din jur. Am întâlnit la interviuri oameni și oameni.
 
Oameni grăbiți, care vorbeau în paralel cu mine și cu hands-free-ul din ureche.
 
Oameni calzi, care, chiar dacă nu te mai chemau a doua oară la interviu, parcă îți luau cu mâna orice emoție. Îți transformau emoția în relaxare. Am emoții la interviuri. La toate. Nu am cum să mă destind și să scap de sindromul palmelor transpirate.
Am și pierdut un job, la o firmă de IT, din cauza emoțiilor de la interviu. ”Ai fost prea serioasă, noi avem nevoie de oameni funny, oameni relaxați, prietenoși și cu zâmbetul pe buze!” – mi-au zis pe mail. Îmi venea să urlu…”SUNT OMUL PE CARE-L CĂUTAȚI!!!! Dar m-a învățat mama să fiu serioasă la interviuri! Măcar la interviuri!” Aceștia sunt oamenii, care-ți transformă emoția în neputință.
 
De la primul job, am ales să fiu sinceră. Să nu mint. Pentru că oamenii se prind. Că eu am fost mințită, asta e partea doua. Asta sunt. Asta fac, asta plănuiesc să fac…așa cum mi-am găsit sufletul pereche, așa îmi voi (re)găsi și jobul de vis. Există! Vă spun eu că există! Am avut eu unul. Cu oameni frumoși, de la șefă, pân’ la tanti care făcea curat.
 
Am întâlnit oameni superiori. Superiori degeaba, țin să adaug. Acel tip de individ care te face să te simți mic și nimic. Acel tip de individ care consideră că experiența ta e vax pișu și oamenii cu care ai creat relații și la care ții (oameni din presă, organizatori de spectacole, agenții de media, publicitate, etc) sunt (stai, cum a zis?) ”Niște PUȚOI!”. Acel individ care-ți transformă emoția în frustrare.
 
Am întâlnit oameni funny. Plini de viață. Oamenii Nurofen. Care-ți luau emoția cu mâna. Care-ți spuneau că experiența ta e foarte frumoasă și ai o abilitate extraordinară de a atrage oamenii, ca un magnet. Că le place cum te joci cu vorbele, că scrii bine și asta e o calitate, într-o lume fără de cratimă. Acei oameni care-ți transformă emoția în putere și te fac să dai din tine tot. Ajungi să pleci de la interviu și să îți dai seama că nu știi când au trecut 2 ore. Apoi te trezești din vrajă și te întrebi dacă fac așa cu toți candidații. Parcă nu te mai simți așa deosebit.
 
Mai sunt Oamenii robot. ”Bună ziua, sunt___, de la compania ____. Am selectat CV-ul dvs de pe ____, dar vrem să vă dăm un test de___, dacă-l treceți, vă sunăm să programăm un interviu!”
Ok. Aici n-ai emoții. Sentimentele tale sunt tot ale unui robot…
 
Mai sunt acei oameni care nu știu ce vor de la un candidat. Aceia îți transformă emoția în furie. Furie că ai pierdut timpul, ca să ajungi până la ei (de obicei, le găsești companiile pe străduțe alambicate, fără mijloc de transport în comun). Sunt acei oameni care te-ar vrea ca și Marketing Specialist, dar să știi…un pic din toate. Un pic de editare, ”umpic” de Html, un ”basicuț” de web developing, niște content, engleză ”vorbibilă” bine, niște PR, niște Digital, un picuț de SEOuț, niște social media și ceva disponibilitate la program flexibil. Program flexibil peste program, adică. Când le spui doleanțele financiare îți spun că postul e de junior(!) și mai mult de 2000 de lei nu oferă neam!
 
Oamenii-Speranță. Aceia care-ți promit la interviu dar li se șterge memoria după. Oameni cu două fețe. Cei care rănesc prin nepăsare și care, într-un final ajung să te facă să te simți tot mic. Oameni cărora le dedici tot timpul, stai peste program, îți vinzi un rinichi și uiți să mănânci, ca totul să fie ok și…e ca și cum nu ai fi făcut nimic. Nu îți reproșează. Dar nici nu sesizează.
În perioada aceasta îmi caut job. Și deși toate joburile pe care le-am avut înainte m-au îmbogățit profesional, mi-au stimulat spiritul creativ și m-au ajutat să întâlnesc oameni minunați, numai unul mi-a oferit împlinirea sufletească. Și acela este etalonul meu.
Cred că jobul pe care-l avem trebuie să ne ofere satisfacții sufletești. Da, și cele bănești contează. Dar mă gândesc că ne petrecem zilnic peste 9 ore la locul de muncă. Mai mult decât cu familia. Deci ce este mai important, oare? Să plângem în fiecare zi și să râdem în ziua de salariu? Sau să râdem în fiecare zi și să plângem în ziua de salariu?
Există și excepțiile:
– Cei care plâng în fiecare zi, INCLUSIV în ziua de salariu – Băi, săracii!
– Cei care râd în fiecare zi, INCLUSIV în ziua de salariu – …nu există așa ceva! :)))
 find-a-job

ZU

Dimineața mă trezesc
Îmi cântă ZU în difuzoare
Chiar de-n pat mai lâncezesc
Tot ZU dă zilei culoare

De ce vreau să aplic la ZU?
Am o minte explozivă!
Ăsta-mi e unic atu
De când mă știu, sunt creativă

Scriu texte de când mă știu,
Le pot scrie pentru ZU!
Aș vrea să vin la interviu
Message me @M.Trifú!😀